RECENSĂMÂNT

Recensământul românesc din anul 2011 a fost interesant, căci Grădina Domnului e mare. Unii oameni sunt veseli, alţii trişti, alţii nervoşi, unii vorbăreţi, alţii tăcuţi…

"Dă Doamne să găsesc oameni mai vorbăreţi de acum încolo, se ruga un recenzor, ieşind dintr-un apartament. Căci la ultimele două apartamente, proprietarii erau tare tăcuţi. Abia le-am scos răspunsurile. Doamne ajută ca ceilalţi să fie mai vorbăreţi."

Rugăciunea i-a fost ascultată. La următorul apartament, Domnul a dat ceea ce a cerut recenzorul, vorba aia : « Cere, şi ţi se va da. »  Sau, vorba cealaltă : « Ai grijă ce-ţi doreşti, căci poate ţi se îndeplineşte. ».

 Proprietara acestui apartament era nevorbită de vreo două săptămâni şi aştepta cu nerăbdare să audă soneria.

-         Bine aţi venit ! De când vă aştept ! Că-i aşa de greu tot singură, să nu ai cu cine schimba două vorbe.

-         Doamnă, eu…

-         Buletinul e pe masă, eu merg să fac cafea.

-         Nu e nevoie.

-         Vaai, cum să nu.

-         Nu vă deranjaţi.

-         Nu mă deranjez deloc, îmi face mare plăcere.

-         Doamnă, spuneţi-mi vă rog, aţi mai avut şi alt domiciliu, în alt judeţ ? întreabă domnul recenzor.

Bună  întrebarea asta ! Să înceapă spovedania :

-         Da, domnule, înainte de a veni la oraş, la bloc, am locuit la ţară, la casă. Ce viaţă frumoasă ! Grădină de flori, grădină de zarzavat, livadă, păsări în curte. Am avut chiar şi câine şi pisică. Era o veselie în curte, ne distram ca la spectacol. Se jucau răţuştele şi găinile cu căţelul. Alergau toată ziua prin curte şi prin grădină. Era mare veselie ! Să vedeţi, odată am avut un dovlecel uriaş, în grădină. Toată comuna a venit să-l vadă. Ce zic eu, dovlecel, că era ditamai dovleco… Scuze, era să zic o prostie.

-         Doamnă, cât de mare e …

-         Ce ? Prostia pe care era s-o zic ? E mare !

-         Nu, doamnă !

-         Dovlecelul ? Şi el era mare.

-         Nu, doamnă ! A cui e…

-         A cui prostie e mai mare ? A soţului meu, bineînţeles ! Însă numai aia de la cap !  Cealaltă e micuţă, micuţă, fir-ar al dracu… Scuzaţi. De ce nu s-o fi întâmplat invers ? De ce ?!

-         Doamnă, eu v-am întrebat a cui e casa ? Pe numele cui e ? Şi cât de mare e casa ?

-         Casaaa ?! De unde să ştiu eu ? Că doar n-am construit eu blocul ! Pe mine întreabă-mă de mărimea dovleceilor. Am făcut şi poză cu dovlecelul. Eu, dovlecelul şi soţul. Soţul avea o problemă cu nădragii şi i se vedea izmana. Stai să ţi-o arăt.

-         Nu, doamnă !

-         Nu izmana. Poza. Să-ţi spun un secret. Surpriza cu izmana i-am pregătit-o eu. De aia i-am dat să se îmbrace cu izmene albe ca zăpada la pantaloni negri. Ca să se vadă bine. Eeei, de când i-am copt-o. Vrei să-ţi spun de când ?

-         Nu.

-         Nici nu-ţi spun. Era tare frumos la ţară. Aveam cu cine povesti. Ieşeam seara la portiţă, pe băncuţă. Veneau vecinele şi vorbeam şi noi : cine, ce a mai făcut şi cu cine. Şi cum. Şi de ce. Şi unde. Dar aici, la oraş, n-am cu cine vorbi, fiecare e ocupat. Da’ de ce nu vă beţi cafeaua ? E prea amară ? Să vă mai pun zahăr ? Sau nu obişnuiţi la ora asta ? Sau poate aveţi tensiune ?

-         Doamnă, vă rog să-mi spuneţi…

-         Doriţi cafea cu lapte ? De ce nu spuneţi ? Aşteptaţi un minuţel.

-         Doamnă, nu vreau nimic.

-         Atunci de ce aţi venit ?

-         Ca să-mi răspundeţi la nişte întrebări.

-         Staţi, să aduc cafeaua cu lapte.

-         Lăsaţi.

-         Nu mă deranjaţi, îmi face plăcere. Vaaaai, am uitat să vă povestesc.

-         Nuuu…

-         Trebuie. La casă, aveam în pod, porumbei. Foarte frumoşi. O minune !

-         Doamnă, mai am câteva întrebări. Spuneţi-mi…

-         Aaaaa, şi cuib de piţigoi aveam. Ce frumos cântau ! Ce păsări drăgălaşe !

-         Doamnă, vă rog…

-         Dacă vedeai grădina şi livada, primăvara, când înfloreau copacii. Parcă erai în Paradis !

-         Doamnă, o să vin mâine, căci azi s-a făcut târziu şi trebuie să plec.

-         De ce-am plecat eu de acolo, din Paradis şi am venit aici să locuiesc într-o cutie ! Fără grădină, fără animăluţe, fără vecine. Îmi vine să plâng. Mare greşeală am făcut c-am plecat !

-         Chiar că mare ! La revedere.

"Doamne, i-am pus zece întrebări, iar ea mi-a răspuns la două mii. Măcar dacă le includea şi pe cele zece printre cele două mii, tot era bine. Dar eu îi puneam întrebările din chestionar, iar ea îmi răspundea la cu totul alte întrebări. Sper că mâine va fi mai tăcută şi îmi va răspunde numai la întrebările pe care i le voi pune. Doamne, fă ca mâine să fie mai tăcută", îşi spunea recenzorul coborând scările.

 Dar doamna, în casă : "Doamne, am uitat să-i povestesc cum l-a bătut soacra pe socru, când au venit la cules prune şi s-au îmbătat. Amândoi. Ce-am mai râs ! Îi povestesc eu mâine. Doamne, adu-l mâine cât mai devreme că am multe de povestit".

Nu ştiu pe a cui rugă a ascultat-o Domnul, dar e clar că n-avea cum să asculte şi ruga recenzorului, şi pe cea a doamnei nevorbite de două săptămâni.          (J. 27.10.2011).                 (Schiţă extrasă din volumul "Ţara păcălelilor", autor Gabriela Morar).