DORMI, ROMÂNE

Am dormit şi am visat. Se făcea că făceam parte dintr-un popor somnoros. Toată lumea căsca. Eram deci, nişte căscaţi. Un popor în aşteptare. Deodată au apărut nişte piraţi. Un marinar însoţit de nişte rechini-pirat. Nu înţelegeam ce căuta marinarul-pirat împreună cu rechinii-pirat, pe uscat ? Cineva i-a întrebat :

-         Ce căutaţi pe uscat ? De ce aţi părăsit marea şi oceanul ?

-         Pe mare nu mai avem obiectul muncii. L-am epuizat.

Marinarul-pirat care era şeful rechinilor-pirat, a început să cânte un cântecel de adormit naţiunea : « Dormi române, dormi / Continuă-ţi somnul cel de moarte / În care te adânciră…/ Dormi române, dormi ». Şi, în timp ce cânta cântecelul de leagăn, dădea poporului pe la nas cu o substanţă care aducea somn poporului şi îl făcea să viseze frumos. Şi poporul visa un marinărel-salvator (ce să salveze un marinar pe uscat ?), care îi aducea lapte şi miere, şi somn şi ştiucă. Dar, marinarul nu era salvator, ci pirat, şi avea o echipă de piraţi-rechini. În timp ce poporul visa frumos, piraţii îl jefuiau, îl dezbrăcau, îi luau tot. Şi poporul rămânea în pielea goală. Iar piraţii îi mai cântau un cântecel : “Noi te respectăm / De griji te scăpăm / Tot ce ai îţi luăm !”

Piraţii-rechini l-au întreabat pe marinarul-pirat-şef :

-         Stăpâne, oare nu ar trebui să ne deghizăm în delfini, pentru ca poporul atunci când se va trezi, să nu ne recunoască ?

Stăpânul a râs la aşa o glumă bună :

-         Nu e nevoie de nici o deghizare. Lucraţi liniştiţi, că ăştia nu se trezesc nici peste o sută de ani. I-am adormit bine ! Dar dacă vreunul va îndrăzni să se trezească, îl rezolvăm. Am adus nişte saci cu nisip.

-         Să aruncăm în ei cu sacii ?

-         Nu. Le aruncaţi cu nisip în ochi, ca să îi orbiţi şi să nu vadă ce li se întâmplă.

-         Dar, dacă totuşi se trezesc şi nu reuşim să îi orbim, atunci ce facem ?

-         Vă prefaceţi că sunteţi băieţi buni. Le spuneţi că le vreţi binele. Dar, lucraţi liniştiţi, nu se trezesc.

După ce au luat tot şi nu mai aveau chiar nimic de furat, a glăsuit stăpânul :

-         Hai să vedem câtă batjocură mai suportă fraierii ăştia. Acum nu mai avem ce să le luăm, aşa că hai să ne amuzăm.

Şi au început să-i facă poporului mustăţi, cu vopsea portocalie, şi poporul nu s-a supărat. Apoi, i-au colorat faţa cu negru, şi poporul nu s-a supărat. Aşa că i-au tăiat şi părul, dar poporul nu s-a supărat. Apoi, i-au tăiat unghiile, dar poporul nu a reacţionat şi a continuat să doarmă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

-         Nu ştiu ce trebuie să-i facem acestui popor ca să aibă o reacţie.

Şi l-au bătut rău de tot, dar poporul a continuat să doarmă, fără nici o reacţie. Stăpânul era dezamăgit fiindcă nu reuşise să obţină nici o reacţie. Şi-ar fi dorit un spectacol mai activ, dar se pare că a folosit un somnifer prea puternic.

-         Dacă nici acum nu se trezesc, înseamnă că sunt adormiţi pentru veşnicie. I-am adormit bine ! 

Iar la plecare au făcut o urare pentru naţiunea adormită :

-    Să dormiţi bine !        ( L.06.09.2010)       (Schiţă extrasă din vol. "Ne merge bine", cap. "Umor (ne)politic(os)", autor Gabriela Morar).

DĂ DOAMNE, PLOAIE ! BA NU, DĂ SECETĂ, CĂ IEŞIM MAI IEFTIN !

G. şi-a cumpărat la oraş, o căsuţă cu o mică grădină. Şi-a plantat în grădină doi pomi, câteva floricele şi nişte legume. Grădină mică, vreo sută de metri patraţi. Un vecin l-a sfătuit :

-         Vecine, să fii atent cu udatul grădinii.

-         Grădina mea e foarte mică.

-         Dar valoarea facturii poate fi mult prea mare. Apa e foarte scumpă aici la noi.

-         De ce ?

-         Fiindcă aparţine partidului.

-         Apa ?!

-         Firma care o vinde. De când a pus partidul lăbuţa pe apa oraşului, cele mai mari facturi pe care le plătim, sunt la apă. Am ajuns să facem economie de apă, chiar şi la baie.

G. a urmat sfatul şi a irigat cu măsură. Apoi a venit factura la apă. G. s-a luat cu mâinile de cap :

-         Doamne, ce factură ! Ce sumă uriaşă ! Parcă ar băga aur în apă. Consumi patru, cinci metri cubi de apă şi plăteşti milioane !

-         Vecine, să ştii că nu bagă aur în apă.

-         Atunci, de ce-i aşa scumpă ?

-         Pentru că sunt mulţi paraziţi.

-         Sunt paraziţi în apă ? Ce fel ? Viermi ?

-         Ar fi bine.

-         Rozătoare ?

-         Da, rozătoare de buzunare.

-         Vai de mine ! Doar n-or fi şobolani, că ăştia trăiesc în canalizare. Asta trebuie să fie explicaţia, sunt mulţi şobolani. Înţeleg că de aceea e aşa scumpă apa. Costă mult deratizarea ?

-         Măcar dacă s-ar face !

Foarte dezamăgit că are de plătit o sumă mare, fără să fi consumat aproape nimic, G. a început să studieze factura, sperând că este o greşeală.

-         Trebuie să fie o greşeală, o voi descoperi şi le voi cere s-o corecteze.

-         Ai dreptate, este o greşeală, în sensul că trebuie să plăteşti fără să consumi. Dar nu o vor corecta.

-         De ce ?

-         Fiindcă tu eşti singurul nemulţumit. Toţi ceilalţi plătesc, ca fraierii, adică, vreau să spun, ca nişte buni platnici.

-         Nişte buni platnici nu plătesc ceea ce nu consumă.

A doua zi :

-         Să ştii, vecine, că am studiat cu atenţie factura şi m-am crucit. Pentru cele câteva găleţi de apă pe care le-am pus la garofiţe, la salată şi la morcovi, voi plăti câteva milioane, căci, să vezi, drăcie, ei au calculat apa asta de două ori. O dată la consum şi încă o dată la canalizare. Păi, dacă mi-am udat grădina, de ce au trecut-o la canalizare, că doar apa a intrat în legume, nu în canal ? Şi încă ceva nu înţeleg, când am semnat contractul, m-au întrebat dacă voi iriga grădina, le-am spus că da, atunci de ce au trecut că toată apa consumată, ajunge în canal ? De ce ?!

-         Fiindcă s-au obişnuit cu mămăliga. Ei fac ce vor, căci mămăliga oricum nu explodează.

-         Eu de acum nu mai pun nici un strop de apă, la plante.

-         Dar ce vei face ?

-         Mă voi ruga să plouă !

Şi s-a rugat să plouă. Şi a plouat. Foarte puţin şi numai în două zile, atât cât să nu se usuce plantele.  G. a aşteptat factura :

-         Acum sunt curios să văd factura, că eu n-am mai irigat grădina, acum apa a venit de la Dumnezeu, nu de la firma stăpână pe apă.

-         Nu-ţi fă iluzii, inventează ei ceva ca să-ţi ia banii degeaba.

-         Nu văd ce ar putea inventa, căci n-am consumat mai nimic. Am stat mai mult la fiică-mea.

-         Aş dori să nu ai surprize neplăcute, însă firma care stăpâneşte apa, e firmă de partid. Aşa că te poţi aştepta la orice.

-         Eu l-am rugat pe Domnul să dea ploaie, n-am rugat partidul.

-         Da, dar vezi, partidul îşi cam bagă coada peste tot.

-         Să-şi bage coada, unde gândesc eu.

A venit factura. Suma datorată : aproape două milioane. De ce ? Acum suma pentru apa consumată era mai mică, însă suma pentru apa de ploaie era foarte mare, de vreo douăzeci de ori mai mare decât suma pentru apa consumată.

-         Ce zici, vecine, cum e factura ?

-         Ai avut dreptate. Au inventat ei ceva, ca să ia banii degeaba. Acum consumul de apă e mic, dar, culmea absurdului, trebuie să plătesc fiindcă a plouat ! De parcă ei au adus ploaia !

-         Cine te-a pus să te rogi să vină ploaia ?

-         N-aş fi crezut niciodată că apa din precipitaţii mă poate costa atât de scump. Nu înţeleg, de ce ?

-         Cică, pentru că apa de pe casa ta, ajunge în canalizarea oraşului.

-         Şi dacă n-ar fi casa mea pe locul respectiv, în acel loc, n-ar ploua ? Casa mea atrage ploaia, cumva ?

-         Casa ta, nu. Dar rugăciunile tale, poate.

-         Orice s-ar spune, taxarea apei de ploaie mi se pare absurdă ! Cât despre canalizarea oraşului, ce să vorbim ? Dacă plouă cinci minute toate străzile sunt inundate. Atunci, unde e canalizarea ?

-         Pe factură !

-         M-am răzgândit. Mă voi ruga să nu mai plouă ! Să fie secetă !

Şi a venit seceta. Legumele s-au uscat. În piaţă sunt scumpe. G. nu mai ştie ce să-l mai roage pe D-zeu ? Să plouă ? Apa de ploaie de pe factură, e mult prea scumpă. Să nu plouă ? Şi atunci, legume, de unde ?

-         Să ştii vecine, că eu nu mă dau bătut. O să merg la firma asta, care e stăpâna norilor şi o să le cer să anuleze facturile aberante. Acum am două facturi în care se facturează apă din precipitaţii, deşi a plouat destul de puţin.

-         Mai bine nu ploua deloc. Dar, oricum ar fi, tot rău e de noi, că ăştia găsesc pretexte să umfle factura. Spuneai că firma de apă, e stăpâna norilor ?

-         Normal, din moment ce taxează activitatea norilor. Firma asta consideră că e meritul ei, că avem nori pe cer. Fără această firmă, n-ar mai fi nori. Ar trebui să fie stăpâna canalizării, dar nu prea pare, căci după două minute de ploaie toate străzile sunt inundate şi ai nevoie de bărcuţă. Canalizarea pare a fi a nimănui.

-         Aşa-i, când e vorba de a se îngriji de canale, acestea sunt ale nimănui. Dar când e vorba de a încasa banii, sunt ale lor.

-         Eu mâine merg la ei să le cer anularea celor trei facturi aberante.

-         Şi dacă nu vor ?

-         Fac un scandal-monstru. Le spun că o să mă rog să nu mai plouă în veci.

-         Vezi, că poate le dai idei şi îţi taxează rugăciunile. Poate vei descoperi pe factura la apă, o nouă taxă : taxa pe rugăciune.

-         Cum asta ?

-         Păi, vor spune că le-ai stricat afacerea cu rugăciunile tale, că din vina ta nu plouă, iar ei nu pot încasa taxa pe ploaie.

-         Nu m-aş mira. Dar atunci, le voi sugera să-şi schimbe numele în  « SC Stăpâna norilor SRL ». Măcar atât. Ca să ştim dinainte cu cine avem de-a face.

Până la rezolvarea problemei, pentru a avea o viaţă mai uşoară, G. şi-a făcut fântână personală. Toată strada se bucură acum de facturi mai decente. Numai de n-ar veni ploaia.

-         Acum rămâne doar să sperăm că partidul n-o să pună lăbuţa, pardon, mânuţa, şi pe fântâna asta.

-         Să nu îndrăznească, căci altfel, iar mă rog.           (Schiţă extrasă din volumul "Ne merge bine", capitolul "Umor (ne)politic(os)", autor Gabriela Morar).

RECENSĂMÂNT

Recensământul românesc din anul 2011 a fost interesant, căci Grădina Domnului e mare. Unii oameni sunt veseli, alţii trişti, alţii nervoşi, unii vorbăreţi, alţii tăcuţi…

"Dă Doamne să găsesc oameni mai vorbăreţi de acum încolo, se ruga un recenzor, ieşind dintr-un apartament. Căci la ultimele două apartamente, proprietarii erau tare tăcuţi. Abia le-am scos răspunsurile. Doamne ajută ca ceilalţi să fie mai vorbăreţi."

Rugăciunea i-a fost ascultată. La următorul apartament, Domnul a dat ceea ce a cerut recenzorul, vorba aia : « Cere, şi ţi se va da. »  Sau, vorba cealaltă : « Ai grijă ce-ţi doreşti, căci poate ţi se îndeplineşte. ».

 Proprietara acestui apartament era nevorbită de vreo două săptămâni şi aştepta cu nerăbdare să audă soneria.

-         Bine aţi venit ! De când vă aştept ! Că-i aşa de greu tot singură, să nu ai cu cine schimba două vorbe.

-         Doamnă, eu…

-         Buletinul e pe masă, eu merg să fac cafea.

-         Nu e nevoie.

-         Vaai, cum să nu.

-         Nu vă deranjaţi.

-         Nu mă deranjez deloc, îmi face mare plăcere.

-         Doamnă, spuneţi-mi vă rog, aţi mai avut şi alt domiciliu, în alt judeţ ? întreabă domnul recenzor.

Bună  întrebarea asta ! Să înceapă spovedania :

-         Da, domnule, înainte de a veni la oraş, la bloc, am locuit la ţară, la casă. Ce viaţă frumoasă ! Grădină de flori, grădină de zarzavat, livadă, păsări în curte. Am avut chiar şi câine şi pisică. Era o veselie în curte, ne distram ca la spectacol. Se jucau răţuştele şi găinile cu căţelul. Alergau toată ziua prin curte şi prin grădină. Era mare veselie ! Să vedeţi, odată am avut un dovlecel uriaş, în grădină. Toată comuna a venit să-l vadă. Ce zic eu, dovlecel, că era ditamai dovleco… Scuze, era să zic o prostie.

-         Doamnă, cât de mare e …

-         Ce ? Prostia pe care era s-o zic ? E mare !

-         Nu, doamnă !

-         Dovlecelul ? Şi el era mare.

-         Nu, doamnă ! A cui e…

-         A cui prostie e mai mare ? A soţului meu, bineînţeles ! Însă numai aia de la cap !  Cealaltă e micuţă, micuţă, fir-ar al dracu… Scuzaţi. De ce nu s-o fi întâmplat invers ? De ce ?!

-         Doamnă, eu v-am întrebat a cui e casa ? Pe numele cui e ? Şi cât de mare e casa ?

-         Casaaa ?! De unde să ştiu eu ? Că doar n-am construit eu blocul ! Pe mine întreabă-mă de mărimea dovleceilor. Am făcut şi poză cu dovlecelul. Eu, dovlecelul şi soţul. Soţul avea o problemă cu nădragii şi i se vedea izmana. Stai să ţi-o arăt.

-         Nu, doamnă !

-         Nu izmana. Poza. Să-ţi spun un secret. Surpriza cu izmana i-am pregătit-o eu. De aia i-am dat să se îmbrace cu izmene albe ca zăpada la pantaloni negri. Ca să se vadă bine. Eeei, de când i-am copt-o. Vrei să-ţi spun de când ?

-         Nu.

-         Nici nu-ţi spun. Era tare frumos la ţară. Aveam cu cine povesti. Ieşeam seara la portiţă, pe băncuţă. Veneau vecinele şi vorbeam şi noi : cine, ce a mai făcut şi cu cine. Şi cum. Şi de ce. Şi unde. Dar aici, la oraş, n-am cu cine vorbi, fiecare e ocupat. Da’ de ce nu vă beţi cafeaua ? E prea amară ? Să vă mai pun zahăr ? Sau nu obişnuiţi la ora asta ? Sau poate aveţi tensiune ?

-         Doamnă, vă rog să-mi spuneţi…

-         Doriţi cafea cu lapte ? De ce nu spuneţi ? Aşteptaţi un minuţel.

-         Doamnă, nu vreau nimic.

-         Atunci de ce aţi venit ?

-         Ca să-mi răspundeţi la nişte întrebări.

-         Staţi, să aduc cafeaua cu lapte.

-         Lăsaţi.

-         Nu mă deranjaţi, îmi face plăcere. Vaaaai, am uitat să vă povestesc.

-         Nuuu…

-         Trebuie. La casă, aveam în pod, porumbei. Foarte frumoşi. O minune !

-         Doamnă, mai am câteva întrebări. Spuneţi-mi…

-         Aaaaa, şi cuib de piţigoi aveam. Ce frumos cântau ! Ce păsări drăgălaşe !

-         Doamnă, vă rog…

-         Dacă vedeai grădina şi livada, primăvara, când înfloreau copacii. Parcă erai în Paradis !

-         Doamnă, o să vin mâine, căci azi s-a făcut târziu şi trebuie să plec.

-         De ce-am plecat eu de acolo, din Paradis şi am venit aici să locuiesc într-o cutie ! Fără grădină, fără animăluţe, fără vecine. Îmi vine să plâng. Mare greşeală am făcut c-am plecat !

-         Chiar că mare ! La revedere.

"Doamne, i-am pus zece întrebări, iar ea mi-a răspuns la două mii. Măcar dacă le includea şi pe cele zece printre cele două mii, tot era bine. Dar eu îi puneam întrebările din chestionar, iar ea îmi răspundea la cu totul alte întrebări. Sper că mâine va fi mai tăcută şi îmi va răspunde numai la întrebările pe care i le voi pune. Doamne, fă ca mâine să fie mai tăcută", îşi spunea recenzorul coborând scările.

 Dar doamna, în casă : "Doamne, am uitat să-i povestesc cum l-a bătut soacra pe socru, când au venit la cules prune şi s-au îmbătat. Amândoi. Ce-am mai râs ! Îi povestesc eu mâine. Doamne, adu-l mâine cât mai devreme că am multe de povestit".

Nu ştiu pe a cui rugă a ascultat-o Domnul, dar e clar că n-avea cum să asculte şi ruga recenzorului, şi pe cea a doamnei nevorbite de două săptămâni.          (J. 27.10.2011).                 (Schiţă extrasă din volumul "Ţara păcălelilor", autor Gabriela Morar).